Iarnă-n Herăstrău

Mijloacele de comunicare în masă, cu acoperire naţională sau locală, au tot transmis în ultimele zile faptul că românii au mâncat peste măsură. Conform specialiştilor, mersul pe jos rămâne unul dintre cele mai bune remedii.

Unele persoane, mai puţin sportive, au ales să privească, de la distanţă,

peisajul

În timp ce alţii,

după ce au străbătut munţi şi văi,

nu s-au putut abţine şi au servit masa în oraş,

la aer curat.

Joburi şi personalităţi

Acest post este dedicat celor care aşteaptă în continuare să le public comentariile la episodul III al seriei referitoare la medicina privată. Dacă tot intră pe aici, măcar să găsească şi literatură de specialitate.

Conform times.ro, există 7 joburi care nu sunt dorite de practicanţi şi care traumatizează trupul şi sufletul. Locul 2 este ocupat de asistentele medicale, iar caracteristicile sunt următoarele: "Personalitate puternică, duală, se substituie medicului pentru care lucrează; de asemenea, fire răzbunătoare pe pacienţii care nu aduc ciocolată şi cosmetice când vin la tratament, toate acestea din cauză că părinţii au obligat-o să dea admitere la faculatea de medicină şi ea nu a reuşit; ca urmare, prin relaţii-cunoştinţe-prieteni a obţinut un post de asistentă medicală."

Cine nu mă cunoaşte, o să spună că am ceva cu această categorie socio-profesională. Complet greşit, mai ales că am prietene foarte bune care sunt asistente. Meseriaşe. De-asta şi profesează prin alte ţări.

A săpa, săpare

Cele 10-15 persoane care citesc acest blog zilnic o fac din diferite motive. Sesiunea de căutări şi răspunsuri mă atrage şi-ar fi păcat să o ratez.

• cel mai plătit job - întotdeauna următorul
• recrutare SPP - încă n-am deschis agenţia, dar mulţumesc pentru idee
• ce înseamnă etica medicală - când afli, îmi spui şi mie, te rog?
• reputaţia se construieşte într-o viaţă şi se poate pierde într-o secundă - ai încercat şi la anunţurile din România Liberă?
• ce nu poţi cumpăra cu bani - cred că poţi lua cu cardul de credit
• profesionalism şi etică medicină - m-am prins, îţi plac poveştile scrise de autori străini
• victoria lui vlad ţepeş - criza financiară a afectat şi producţia de ţepe
• criza-crizelor - e o mare criză
• ce fac dacă sunt frumoasă - un test de inteligenţă ai încercat?
• termen de răspuns primărie - de care parte a ghişeului te afli?
• etica medicală - you've got an obsession, baby
• nicăieri nu poate fi mai bine ca acasă - ai uitat să precizezi la cine
• fursecurile se vor mai vinde în criza financiară - sincer, nu ştiu, dar la cât amar de bani au pierdut unii...
• mâncare de ştiucă - mamă, dar ce foame e în ţara asta
• era noastră prescurtat - logic, d.H.

Spiritualitate, neică!

Eu, către soţul meu: Oare unde se duce timpul?
Răzvan: Nu ştiu, că de fiecare dată mergem în sens invers: eu tot înainte, el tot înapoi.

* * * * *

Împreună cu Răzvan, la masă, servind micul dejun undeva în mijlocul ţării, pe şoseaua Deva - Oradea. O mâţă frumoasă se învârte pe lângă masă. Nu miaună, doar se mai aşează din când în când pe coadă şi ne priveşte în ochi.
Eu, la mâţă: Marş de-aici.
Îmi dau seama de greşeală şi gândesc cu voce tare: ia uite ce efect au antihistaminicele astea, am luat-o razna, spun la pisică "marş."
Totuşi, pisica îşi ia tălpăşiţa.
Răzvan: Nu-ţi face griji, se pare că înţelege limbi străine.

Când se sparge ghinionul înseamnă că or să fie altele mai mici?!

Răzvan a spart ieri o halbă de bere. Era goală, voia s-o spele după ce-şi făcuse în ea o limonadă cu multă miere. I-a scăpat din mână şi s-a făcut zob. Când mi-a spus, n-a uitat să menţioneze faptul că s-a spart şi ghinionul.

Legile lui Murphy spun că atunci când ceva merge rău, se poate şi mai rău. Deci atunci când ghinionul mare dispare, înseamnă să apar altele, multe altele mai mici. Au ba?!

Ciobul 1 - menţionat deja aici.

Ciobul 2 - am plecat spre Băile Felix. Am luat-o pe autostrada Bucureşti - Piteşti. La km 42+8 s-a stricat maşina. Mai precis, din cauza calităţii extraordinare a motorinei cumpărate de la Rompetrol ( şi luăm de ani de zile motorină de la staţia lor de pe Uvertuţii, de la pompa 6, aşa că să n-aud comentarii c-am băgat din altă parte, ok?) s-au înfundat injectoarele sau pompa sau ce Doamne iartă-mă o mai fi în motorul ăla. Am sunat la Dacia asistenţă, am urcat maşina pe platformă şi ne-am întors acasă. Până la sosirea echipajului de salvare am socializat cu Grivei


şi-am asistat la controlul de specialitate al colegului de breaslă


Ciobul 3 - căutăm de peste 2 ore maşină de închiriat. Nu vrem Dacia Logan, nu vrem Matiz, vrem... maşină. Nu e niciuna disponibilă, de unde deduc că afacerea asta, rent-a-car, mai poate fi dezvoltată.

Ciobul 4, ciobul cinci şi restul celorlalte cioburi - temperaturile excesiv de mari din aceste zile le-au topic. Sâc!

Blue moon

Am o perioadă albastră. La propriu. Abia se duce o vânătaie, că apare imediat alta. Dacă ar fi să concurez cu-n copil năzbâtăios, aş cîştiga sigur.

În urmă cu aproape o lună, în tramvaiul pe care-l iau de la Plaza România înspre casă, m-am aşezat pe scaun. Nu prea fac de obicei lucrul ăsta, dar atunci am zis "ce-o fi dacă?" Exact când să mă ridic, tramvaiul a plecat brusc de pe loc şi m-am dus pe spate. N-am căzut, dar scaunul - mai precis marginea acestuia - mi-a intrat în carne, lăsându-mi în spatele genunchiului o vânătaie zdravănă. Când am fost la Brindisi, am purtat-o cu mine peste tot.

De bine ce m-am întors din Italia, la celălalt picior mi-a pocnit un vas de sânge, iar albăstreala a persistat mai bine de 6 săptămâni. Abia ce-mi trecuse, că azi de dimineaţă am căzut fix în genunchi în faţa sediului. Un fel de pregătire de concediu. Cum aş putea pleca fără un semn lăsat de marele oraş, Bucureşti?

Păstraţi chitanţele de la pantofi?

Nu? Rău faceţi. Antena 3 ne spune că

"e lege. Încălţările au garanţie doi ani şi pot fi schimbate dacă apar defecte."

Evident, legea nu e lege pentru toţi, mai ales pentru bunii negociatori (alias vânzătorii) care n-au auzit, n-au văzut, n-au citit, n-au ascultat. Şi nici managerul nu le-a spus. Păi ce, e fraier?!

Şpilul e că trebuie să demonstraţi că defecţiunea nu s-a produs de la purtat, ci că purtatul a fost afectat de defecţiune.

"Potrivit noilor reglementări, dacă o pereche de pantofi se rupe în primele şase luni de la cumpărare, vânzătorul trebuie să o înlocuiască sau să ofere contravaloarea produsului. După jumătate de an, cumpărătorul trebuie să arate că defectele nu s-a produs din vina lui, ci din cauza unei erori de fabricaţie. "Răspunderea vânzătorului faţă de cumpărător este în termen de doi ani, chiar şi pentru un pantof", a declarat Doina Ioniţă, de la Oficiul pentru Protecţia Consumatorului."

Nu sunt frumoasa din pădure, dar sunt adormită. Rutină

Mă trezesc în fiecare dimineaţă la 6 punct. Nu sună ceasul, pentru că nu-l suport să ticăie la capul meu, ci începe să cânte radioul. A fost varianta aleasă în urmă cu muuuulţi ani. L-am pus în sufragerie şi, speram eu, până s-ajung să-l închid, mă trezesc. A funcţionat sistemul, nu zic, dar de-o vreme încoa pot să-l las să intoneze pe orice undă, scurtă, lungă sau medie, c-adorm la loc.

Îmi este tot mai greu să mă scol. Nu ştiu dacă e neapărat din cauza oboselii, a vârstei sau pur şi simplu a rutinei. Ca de obicei, rutina mă omoară. N-o suport. O detest. Nu pot să fac iar şi iar acelaşi lucru pentru că mă plictisesc. De-asta am şi stat aproape zece ani la actualul loc de muncă: fac mereu altceva. O zi nu seamănă cu alta, un eveniment e total diferit de celălalt, de fiecare dată apare o nouă chichiţă de rezolvat şi din fiece boroboaţă învăţ câte ceva.

Dar mi-e greu, tot mai greu să mă trezesc. După ce apăs pe butonul de "oprit" cântătorul, mă îndrept spre baie. Asta după ce fac un mic ocol să închid aparatul de aer condiţionat. Merge toată noaptea fiindcă Răzvan consideră că orice temperatură peste 22 de grade este caniculă. Iar eu mă învelesc cu pilota.

Intru-n baie şi m-aşez pe tron. Îmi aduc aminte că eram mică şi mama mă trimitea să-l scol pe frati-miu. Se dădea jos din pat şi se ducea şi el, la fel ca mine, direct la baie. Îi pregătea maică-mea micul dejun, îi făcea pachetul, iar el tooot la baie stătea. Eu, fireşte, eram luată la întrebări: "L-ai trezit?" "Da, răspundeam, invariabil, dar acum doarme pe WC."

Am ajuns să dorm şi eu pe WC. Nu mult, câteva minute. Stau cu ochii închişi, ba cred că şi visez. Nu ştiu ce, că atunci când mă trezesc mă uit pe geamlâcul de la baie şi uit tot. Că aşa-mi spunea mie bunica, dacă te uiţi pe geam imediat ce te trezeşti, uiţi tot ce-ai visat. Şi eu uit, dar numai ce visez la baie.

Mă spăl, mai nou, cu ochii închişi. Tot rutina. Am învăţat deja unde-mi sunt ochii, urechile, dinţii şi restul. Nu trebuie să mă uit în oglindă 1 - ca să nu mă sperii, 2 - nu e momentul. Nu sunt încă îmbrăcată, pieptănată, aşa că ce să verific? Aseară, când m-am dus la culcare, arătam binişor. Cum n-au intervenit schimbări majore, ce să văd? Toate sunt la locul lor, iar în chiuvetă n-a căzut nimic. Ba şi prosopul ştiu unde e. Nici pentru asta nu deschid ochii, îl iau pe bâjbâite. Mă şterg pe unde bănuiesc că sunt udă şi ies din baie. Abia atunci deschid ochii. Ştiu că pe hol e întuneric şi mă amăgesc că mersul în beznă e tot un fel de somn.

Dar mă îndrept spre camera unde sunt hainele şi întrebarea "Cu ce naiba mă îmbrac azi?" mă scoate din agonie. Mi-am călcat lucrurile de duminică, dar nimic din ce-i gata pregătit nu e bun. Păi ştiam eu ce-o să fie peste câteva zile?! Nu că ce-am călcat deja nu s-ar potrivi, dar... n-ar fi rutină dacă m-aş îmbrăca cu ce-am călcat deja? Încep să scormonesc. S-a dus naibii somnul. Ce pun pe mine? Pantalon sau fustă? Ce bluză merge? Unde-i aia pe care-am luat-o de la magazinul ăla? Fir-ar, iar nu le găsesc. Trebuie să-mi mai cumpăr o bluză albă, albul merge la tot. Desfac masa de călcat, înşfac fierul, îl umplu cu apă dedurizată şi mă pun pe treabă. Ia, să-i mai calc şi lui Răzvan o cămaşă, cine ştie cu ce s-o îmbrăca şi el... să se asorteze...

S-a făcut 6:30 - 6:40. Trebuie să mă mişc mai repede, să ies din casă, iar o s-aştept la 41. Tre să las vreo 3 tramvaie să treacă, să stau şi eu ca omul, mai lejer. Nu pe scaun, rar apuc un scaun, dar nici să mă-nghesuie poporul truditor...

M-am îmbrăcat, mă pieptăn, îmi strâng părul că iar o să fie cald (caniculă pe bune, nu ce crede Răzvan). El doarme, dar nu plec niciodată fără să-l pup. Aşa ne-am obişnuit. Ne pupăm şi ne urăm: zi bună, ai grijă sau adaptat la context.

Am prins geanta din mers, iau punga de gunoi s-o las pe drum la ghenă şi am tăiat-o. S-a dus somnul din ochi, doar cerebelul doarme în continuare. Doamne, cafeaua! Abia aştept s-ajung la birou, să-mi mănânc sandwich-ul cu dragoste pregătit de cu seară de Răzvan şi să iau o gură de cafea. E bună cafeaua de la birou. Nu e ca aia făcută de mine, că mie-mi place la ibric, dar nici asta de la filtru nu e rea. E bună, îmi dă curentul de care am nevoie. Până la prânz, când mi se descarcă bateria.

Mâine e vineri şi se termină emisiunea. Sâmbătă şi duminică nu mă mai scoală radioul, dorm mai mult. Cu pauza de la şase, că dacă m-am învăţat aşa, n-am încotro. Dar mă bag la loc în pat, lângă Răzvan, mă încălzesc şi-i mai trag o tură de dormit.

Apoi, începând de luni, mă trezesc în fiecare dimineaţă la 6 punct. Nu sună ceasul, pentru că nu-l suport la capul meu, ci începe să cânte radioul. A fost varianta aleasă în urmă cu muuuulţi ani. L-am pus în sufragerie şi, speram eu, până s-ajung să-l închid, mă trezesc. A funcţionat sistemul, nu zic, dar de-o vreme încoa pot să-l las să intoneze orice muzică şi adorm la loc.

Zile senine şi fericite

La noapte e ziua mea. M-am născut la 01:30, iar mama mea nu conteneşte să-mi amintească, în fiecare an, acest amănunt. Ba chiar, atunci când eram mică, venea noaptea să mă trezească pentru a-mi ura de bine.

Am plecat de-acasă de ceva ani, buni şi multişori, şi dorm liniştită. Dacă exista, la început, o urmă de intenţie din partea lui Răzvan de-a repeta gestul mamei, acum mă anunţă liniştit: "nu mă scoool diiiin soooomn pentru atâta lucruuuuu...".

spor la pupat

"Unele poveşti de dragoste s-au transformat în liste lungi de cumpărături". (Salman Rushdie, Harun şi Marea de Poveşti)

vacanţă, mică vacanţă

anul trecut am aşezat concediul la rubrica "opţionale", aşa că m-am trezit acum, la început de an şi când toată lumea se apucă de muncă, nevoită să-mi iau resturi de zile libere.

Răzvan munceşte şi singura posibilitate de a simţi că sunt cu adevărat liberă este să mă plimb - sper eu cu folos - prin Bucureşti.

am decis să merg la teatru, la film, la muzee, să fac exact ce-aş face dacă m-aş afla într-o altă capitală. am luat bilete la Teatrul Metropolis (No One şi Opposites Attract) şi la Bulandra (Sorry şi Ce păcat că-i curvă), am acceptat să merg cu Răzvan la Aliens vs Predator 2 şi să mai rezolv din problemele administrative (ex plata impozitelor datorate măritului stat).

CU back in one week.

Crăciunul Elodiei

îmi pare rău pentru Elodia, indiferent cine-a fost ea şi ce-a făcut sau n-a făcut. povestea ei, însă, pare să se transforme într-o telenovelă care-i "nelinişteşte" deopotrivă pe copii şi pe bătrâni. mesajele lăsate de micii detectivi pe maşini, în seara de 25 decembrie, dovedesc că misterul este încă prezent şi poate alimenta multă vreme interesul telespectatorilor unui anumit post TV.

cu Revoluţia la majorat

leapşa de la Vlad. cu întârziere, dar încă în termen...

duminica lui 17 decembrie '89 a fost, până spre prânz, una obişnuită. pe la ora 2, însă, bocancii au început să tropăie pe scări, motoarele maşinior din faţa blocului au pornit şi, una câte una, daciile 1100 şi 1300 au părăsit parcarea. nu a trecut mult şi a sunat telefonul: o chemau pe maică-mea la birou. alarmă! de luptă! şi ea, şi eu, lucram în armată ca salariaţi civili. m-am grăbit să-i pregătesc valiza cu toate cele ca să iasă cât mai repede pe uşă. a plecat spunându-mi pe cel mai ferm ton posibil: "nu răspunzi la telefon. nu ieşi din casă."

au trecât câteva ore fără să ştiu nimic de ea, aşa c-am sunat la unitate. lucra pe Ho şi Min (astăzi Vasile Milea), în aceeaşi clădire cu Garnizoana Bucureşti. îmi treceau prin minte imaginile din septembrie, mult înainte de Congres, cu TAB-urile din curte care-şi turau-a-probe motoarele în fiecare zi. semn că cineva mirosise ceva. mi-a răspuns Sorin, "centralistul", un soldat în termen destupat. "nu poţi vorbi cu ea. dar tu ce cauţi acasă? de ce nu pleci?" "păi de ce să plec?" "nu ştii? nimic? ai înnebunit, te dau ăştia afară. du-te la serviciu." n-a trecut mult şi-a sunat telefonul. am crezut că-i mama, dar... era comandantul de la mine de la unitate, colonelul Hârtopeanu. "îţi trimit maşina la metrou, la piaţa muncii, vii imediat aici". am început să-mi îndes singură în singura geantă rămasă disponibilă lucrurile de pe listă şi-am ieşit pe uşă.

când am ajuns la IOR, acolo unde aveam sediul, pe platou erau aliniaţi deja toţi cei aproape 1500 de soldaţi şi concentraţi care lucrau în diferite locaţii "ale economiei naţionale" - Casa Poporului, la metrou, chiar în IOR etc. în faţa "clădirii principale" (o baracă din OSB cu gratii la geamuri) erau comandantul şi cei doi CI-şti: "aţi luat-o razna, măi băieţi? a fugit Nadia şi scoateţi toată lumea din casă duminică seara?", i-am întrebat pe ultimii doi urcând treptele barăcii, zâmbind a şagă. "taci naibii din gură, mi-a trântit Florin printre dinţi, du-te şi puneţi salopeta pe tine şi i-aţi masca de gaze de la magazie."

căpitanul Iordache şi fruntaşul (sic!) Ştefan (Rădeanu) erau deja în birou, discutând despre cele auzite, dar nerecunoscute de nimeni: Timişoara. am petrecut câteva zile lungi în aceeaşi formaţie până când vestea ne-a secerat pe toţi: generalul Vasile Milea s-a sinucis. a fost momentul de şoc. CI-ştii (amândoi proaspeţi absolvenţi) au fost imediat dezarmaţi şi încuiaţi în biroul lor, li s-a tăiat telefonul şi practic nu mai primeau decât mâncare prin gratiile de la uşă. restul se uitau unii la alţii şi se întrebau ce să facă cu carnetele de partid. unii au început să le ardă, alţii au spus că le păstrează, "să-şi ia înapoi cotizaţia plătită în avans pe primul trimestru al lui 1990".

muncitorii de la IOR au ieşit din fabrică, aruncând cu sticle incendiare în curtea unităţii. credeam c-o să murim arşi de vii în barăcile noastre, dar concentraţii au reuşit să ne ţină deoparte de probleme. se auzeau focurile de armă, se vedeau pe cer urmele de la trasoarele din centru, toată lumea era năucă, dezorientată, nici măcar nu ne puteam privi în ochi.

a trecut ceva timp până am reuşit să vorbesc cu maică-mea. ieşise pe 21 în oraş să depună la CEC-ul de la Adam banii din cotizaţiile de partid pe decembrie. "ieşea fum din Sala Palatului" - a fost singura "impresie" pe care mi-a redat-o în 24, când a ajuns la mine la unitate. am plecat împreună spre fratele meu, care locuia lângă stadionul Olimpia. am stat la el până-n 25 când s-a întors acasă, iar noi am plecat spre casa noastră. cu metroul...

eram ca două "teroriste": aveam legitimaţie de MApN, eram cu genţile de alarmă după noi, aveam toate motivele să atragem privirile suspicioase asupra noastră. noroc că cei ce ne controlau în staţii făcuseră armata şi cunoşteau detaliile. de la staţia Gara de Nord am luat-o pe jos spre casă. ningea, era frumos, dar tremuram toată. nu mi-a fost nicicând mai teamă ca atunci. am ajuns cu greu pe bd 1 Mai, în dreptul intersecţiei cu Turda. drumul era barat de două TAB-uri şi de scânduri cu cuie ca să oprească orice tentativă de scăpare. un Oltcit alb a văzut că drumul e blocat şi a zbughit-o pe Zablovschi. TAB-urile au luat-o din loc după el şi-a început prăpădul. nu ştiu ce s-a întâmplat cu maşina respectivă, cu şoferul ei nici atât, pentru că nu m-am uitat în urmă. am ajuns la blocurile de pe Miciurin (azi Averescu), mai aveam puţin şi ajungeam pe Stâlpeanu unde locuiam şi-au început să ne avertizeze: "sunt terorişti în podul şcolii, aveţi grijă." am îngheţat - ce naiba căutam noi acasă, de ce am plecat de la frati-miu? la capătul aleii, un tanc: turela s-a învârtit spre noi: alte filtre, alte controale, buletinul ne-a salvat, eram "băştinaşe", deci aveam permisiunea să înaintăm.

am petrecut un Crăciun "înarmat": un "antiterorist" de la Bobocu locuia într-un dormitor, şeful grupului de pază de la Direcţia Topografică într-altul, iar pe hol - raniţele lor pline de muniţie. noaptea, tot trăgeau în macaraua de la 1 mai: "acolo se mai urcau teroriştii să transmită semnale".

dimineţile care-au urmat mi-au rămas şi acum în minte: turela tancului de la capătul aleii se întorcea de fiecare dată spre trecătorul matinal pentru a verifica "situaţia operativă". urma geanta şi apoi puteam să-mi continui liniştită drumul. la serviciu, primul telefon de care mă temeam: a murit Marian (Dobre),..

a nins de Crăciun, parcă pentru a acoperi urmele de sânge din oraş. a nins frumos.

a venit vacanţa !!!

gata, de astăzi sunt în concediu. mă gândeam să spun "sunt oficial în concediu", dar adevărul este că nu mi s-a mai întâmplat de multişor să nu percep cât de aproape e vacanţa. am încheiat o săptămână în care am avut două evenimente la birou, o ultimă zi cu tot felul de acte de semnat, rapoarte de trimis, mesaje cu felicitări şi urări etc.

aseară, când a ajuns 41 în intersecţia Bd Mărăşti cu Averescu, m-am bucurat din nou că maşina a rămas pe locul ei din parcare. unui tip îi amorţise deştu pe claxon, răstindu-se la tramvaiul care-i stătea în cale. alţii i-au urmat exemplul şi-am asistat astfel moca la un concert de claxoane şi nervi în do major. m-am distrat când, din staţia de tramvai până acasă - adică în aproximativ 50 m - ne-am transformat şi eu şi Răzvan în para-oameni de zăpadă, atâta omăt se depusese pe hainele noastre.

programul de azi dimineaţă a fost cât de poate de administrativ - trezit la 5 şi băgat în casă haina lui Răzvan, pus haina la uscat, spălat rufe, rotisat pui, citit mail, trimis 1-2 mesaje, pregătit fasolea pentru un ciolan absolut demenţial, respectiv făcut orice numai să-mi iau gândul de la programul din după-amiaza-seara asta.

program de voie zilele care vin, cu mers la piscină, citit, mult citit, petrecerea CJI/Hotnews/ Euractiv, poate o zi-două la munte şi somn cât încape. hip-hip-uraaa!!!

caramel, caramel

sâmbătă, fără nicio legătură cu ziua naţională, i s-a făcut poftă de tort sau măcar o prăjitură, acolo, cu mere. motiv pentru care l-am rugat să mă ajute - dacă tot îi place dulcele, măcar să transpire. n-a ripostat, pentru că se pricepe mai bine ca mine la bucătărit şi categoric produsele lui sunt mult mai gustoase decât ciorbele mele.

doar că are un cusur: nu foloseşte mănuşa de bucătărie şi nici nu poartă tricou, pentru că se îmbibă în el mirosul de mâncare. iar eu mă aşez de fiecare dată la pieptul lui, pentru că miroase extrem de atrăgător. mai ales a pastramă :-)

de sâmbătă, bucătăria mea este parţial caramelizată. cratiţa cu zahărul ars a zburat pur şi simplu de pe aragaz, a făcut un flic-flac, iar după ce şi-a vărsat conţinutul pe tot ce i-a ieşit în cale, a poposit liniştită pe mochetă. prăjitura a ieşit minunat şi nu mai am ce să arăt. caramelul, însă, e permanent. n-am pozat, dar încă mai păstrez. s-a stricat un injector de la maşină şi cum n-au piese pe stoc, mai am de aşteptat până am cu ce s-ajung la cumpărat mocheta. ştie cineva cu ce se scoate caramelul? în afară de foarfece, că de-ăsta ştiu.

fiţi toleranţi

astăzi este ziua internaţională a toleranţei. fiţi toleranţi, aşadar, şi astăzi, şi mâine, şi poimâine. facem pariu că puteţi?

azi e vineri

... iar mâine sâmbătă şi apoi vine duminică... îmi plac zilele astea, da, da... cel mai mult îmi plac.