Retroactivul se întoarce

Retroactiv - care se aplică unor fapte / acţiuni din trecut

"Din punctul meu de vedere, n-am să fiu niciodată de acord, dacă va depinde de mine, ca o problemă retroactivă să vină înapoi." Autor: Marian Vanghelie.

What is wrong with us?

Marea Britanie

Piloţii British Airways au acceptat o reducere cu 2,6 procente a salariilor ca parte a unui pachet de măsuri menit a duce la economisirea de către companie a 26 milioane de lire sterline. Asociaţia piloţilor (Balpa) a declarat că membrii săi au votat într-un procent de peste 90 la sută pentru reducere, ca şi pentru diminuarea cu circa 20% a unor prime.

România

Actul administrativ de retragere a sporului de 50% pentru solicitare neuropsihică pentru magistraţi a declanşat, în urmă cu o săptămână, nemulţumirea magistraţilor din întreaga ţară. După două zile de întrerupere temporară a şedinţelor de judecată şi în condiţiile în care ministrul justiţiei a subliniat public, de mai multe ori, că nu sunt fonduri pentru plata acestor sporuri, asociaţiile profesionale ale magistraţilor au decis suspendarea şedinţelor de judecată zilnic, pe durată nedeterminată, timp de câte trei ore.

Două staţii - pac şi Mall-ul

Am plecat spre mare cu nişte prieteni care habar n-au ce înseamnă Bucureştiul şi cartierele sale. Pe drum le-am tot arătat "obiectivele" turistice, iar cu ocazia asta am descoperit şi eu ceea ce era evident, doar că ochii mei deja obişnuiţi cu peisajul nu mai percepeau: din două-n două staţii există câte-un mall.

Plaza România a fost primul pe care l-am lăsat în spate. Ceva mai încolo e aproape pe terminate Cotroceni Park - sau cum s-o numi când o fi gata. N-am încheiat cu vorba despre el şi-am ajuns la Liberty Mall-ul de pe Trafic Greu, după care - cât ai spune "hai la mare" - am şi ajuns la City Mall-ul de la Eroii Revoluţiei.

Mai spune cineva că românii o duc prost?!

Suntem nişte tâmpiţi conduşi de media dintre un bou şi un intelectual

Nu săriţi, că n-am spus eu asta. Sunt doar un mesager care culege "de pe surse" nişte informaţii. Sursele sunt incluse.

"Eu am vrut să spun: şcoala scoate tâmpiţi. Şi, în ultima clipă, am zis să nu spun această vorbă. Este o prostie ce voiam să spun. Deşi ea pe fond era corectă."

"O ţară mare poate să-şi permită şi un bou drept preşedinte, una mică are nevoie de un intelectual. Noi suntem la mijloc."

Frumoasă-i limba ce-o vorbeşte

Google se pronunţă corect...

Definiţii utile

Recesiune =

• îndepărtare a obiectelor extragalactice de sistemul solar sau
  

• scădere a producţiei, reducere a investiţiilor etc în perioada apariţiei fenomenelor negative asemănătoare crizelor economice sau

• stagnare temporară a afacerilor sau
  

• criză.
  

Cineva a anunţat ieri că "România a intrat în criză după toate normele." Ce mă interesează pe mine este unde se duc obiectele extragalactice atunci când se îndepărtează de sistemul solar.

Şşşşşşşşşşşşt, doamna citeşte :-)

Am stat preţ de un minut în staţia lui 41, iar refugiul s-a umplut instantaneu cu un puhoi de lume. De unde vin atâţia oameni deodată?! Dinspre Drumul Taberei nu se vedea nimic şi nu pentru că orizontul mi-era încă înceţoşat de somnul scurt şi condensat. Am traversat liniile şi am luat tramvaiul în sens invers. Speram să câştig 15-20 de minute pentru câteva zeci de pagini din Cititorul.

Când am ajuns la capăt, şirul tramvaielor depăşea limita alocată depoului în aer liber. Nu ştiu dacă urma schimbul de tură, cert este că vatmanul meu era cam nervos. Supărat nevoie mare pen' că doi juni avuseseră îndrăzneala să se urce în tramvaiul lui. "Ce este nesimţirea asta? Sunt nişte reguli. Staţia asta e pentru coborâre, cea pentru urcare e dincolo." [Logica, materia vreau să spun, se doreşte a fi scoasă din programa şcolară. Mare păcat, după cum se vede!!!]. "Dar doamna?", nu se lasă tinereii, uitându-se peste burduf şi observând capra din curtea mea. Vatmanul îşi schimbă vocea dintr-una poruncitoare într-un glas superioro-ocrotitoro-explicativo-ferm: "Doamna citeşte."

Ghinionul băieţilor, asumat de altfel: "Haideţi, băi, să ne luăm şi noi neşte cărţi."

Campanisme de camp(an)ioni

1 mai s-a dus, cu micii-berea-marea-muntele-şi-aglomeraţia-din-staţiuni cu tot. Au rămas în urmă amintiri, unele vizibile, altele memorabile. Dintre acestea din urmă, iată două. Sursa care este: Marian Vanghelie.

"Se pregăteşte serbarea zilei de 1 mai în stil românesc şi nu în stil american sau stil tailandez. Sindicaliştii cu care m-am întâlnit marţi mi-au spus că s-ar fi supărat dacă nu aş fi făcut nimic de 1 mai. Dar nu cred că fotomodelele care au mărimea 69 - 96 - 69 pot să care micii."

"Când alţii pun frâni în curbă, mie îmi place să accelerez. Noi vom accelera în această campanie."

Vaca noastră unde e, vaca noastră - ce-aţi făcut cu ea?

Sunt o mare băutoare de lapte. Dar maaare. Cana mea de cafea e mereu plină pe jumătate cu lapte. Serile mi le "consum" cu lapte şi cereale. Nu exclusiv, deşi mi-aş dori. Laptele nu lipseşte niciodată din căruciorul de cumpărături, deşi sunt singura din casă care bea lapte proaspăt.

Mărcile preferate sunt Zuzu şi Milli - primul pentru gust, al doilea pentru gust plus ambalaj (sticla de 1,5l). De obicei aleg varianta low fat, dar merg şi pe culoarea roşie atunci când trebuie să facem clătite.

Marea mea problemă este că, de la un timp - 2-3 luni, cam aşa - laptele meu Milli se strică în frigider. Nu, nu depăşeşte termenul de garanţie. Nu, nu e sticla deschisă. Nu, nu e cald afară. Da, îl ţin mereu în frigider. Şi atunci când ridic capacul de ce mă izbeşte mirosul acela de lapte bătut, uneori chiar stricat, pe care eu nu l-am dorit, pe care eu nu l-am plătit? Au mai trecut şi alţii prin experienţe similare, deci stau şi mă întreb: ce să fie, ce să fie?

Să fie oare calitatea laptelui? Să fie oare vina celor de la hypermarket (eu cumpăr de la Cora) care fie nu ţin laptele în depozit la temperatura indicată, fie temperatura frigiderelor e setată prost? Nu pricep, mai ales că am păţit-o în luni friguroase. Dar acum, că vin căldurile, ce mă fac? Ce lapte cumpăr? Şi de unde?

Patria mea, România

O vacanţă spre final de iarnă. Căutând munţii pentru a acumula răcoarea şi gândindu-mă la căldurile de peste vară...

Un drum (Bucureşti - Sâmbăta de Sus) de vreo 250 de km (varianta DN1, şosea ok), care te duce fix la poalele Munţilor Făgăraş,
după ce mai întâi te poartă pe lângă herghelia de la Sâmbăta de Jos (între cele două Sâmbete, cea de Jos şi cea de Sus, sunt 15 km)
sau pe lângă Colonia de copii (ştiu, sună cam aiurea, tocmai de aceea am mers să cercetăm şi am aflat că este de fapt o tabără).
Până când, într-un final, iat-o:
Mânăstirea Sâmbăta de Sus, locul liniştii noastre de trei zile, al mâncării de post, al discuţiilor nepreţiute cu călugării (în special unul, care ne-a şi sunat să se asigure că am ajuns cu bine înapoi acasă) şi cu "personalul TESA", al unor privelişti matinale deosebit de frumoase,

al trezitului de dimineaţă în bătut de toacă sau un dăngănit de clopote,
al susurului apelor de munte

şi al versului lui Topârceanu: Primăvara asta, totuşi, nu-i decât o copie.

Ruga creştină

Oamenii se duc la mânăstire mânaţi, fiecare dintre ei, de o luptă interioară. Unii se luptă cu frica de muncă - şi ajung la mânăstire ca să cerşească. Daţi-mi şi mie un ban să-mi iau o pâine. Te uiţi la ei şi sunt oameni în toată puterea, dar n-ar pune mâna să cureţe nişte cartofi sau să spele nişte vase pentru a-şi câştiga pâinea pe care o cer cu atâta neruşinare.

Alţii vin la mânăstire pentru a-şi pune la încercare caii putere ai maşinilor. Nu, nu glumesc. Astăzi de dimineaţă, un puşti - ne-am certat puţin pe seama vârstei lui, eu zicând că nu are 18 ani, în timp că Răzvan susţinea c-ar putea avea dreptul la un permis auto -, la volanul unui Tucson, se învârtea în sus şi-n jos prin curtea Mânăstirii Sâmbăta pentru a testa capacitatea şi potenţa maşinii.

Mai sunt şi unii care vin ca să se roage. Nici nu contează motivele. Îşi fac cruce când se pun la masă, bat crucea când se ridică, dar n-ar saluta şi n-ar spune celor cu care împart pâinea din coş un bună ziua. Nici să vă fie de bine. Nimic.

Mai este şi categoria celor cu sufletul încărcat. Le face bine apropierea de biserică, de sfinţi, dar înjură. De unele, de altele, de bine, de invidie, de răutate, de... ei ştiu ce.

Cu toţii, şi cei numiţi, dar mai ales cei nenumiţi, se roagă la acelaşi Dumnezeu. Fiecare cere câte ceva. Mă mir în ce ordine sunt acceptate rugăciunile. Cine pune ordine în priorităţi?!

Un' te duci tu, calule?!

Despre lipiţani nu ştiam foarte multe, aşa că aflându-ne la Sâmbăta am zis să dăm o fugă până la herghelie. Herghelia de la Sâmbăta de Jos a fost cea mai cunoscută din Europa la un moment dat, şi-a păstrat reputaţia la nivel regional (Europa de Est), dar dacă lucrurile merg în aceeaşi direcţie în care au pornit acum 20 de ani, herghelia asta n-o să mai fie nici măcar campioană pe judeţ.

Astăzi, totul este în lucru. Se fac pregătiri pentru o conferinţă care urmează a se desfăşura în aprilie, cândva în jurul Paştelui. Adică se spoieşte. "Veniţi dumneavoastră la vară, să vedeţi ce frumos o să fie", îmi spune un om al locului. "Nu mă mai păcăliţi, deja gata, m-am convins", îi răspund cu tristeţe în glas. El recunoaşte: păi, de fiecare dată când trece vreun om pe aici, îl întreb: aţi mai fost pe la noi? Să ştiu cum să-l mint.

După cum tot omul cela ne spune - toate se duc pe apa Sâmbetei care, culmea, trece chiar prin curtea hergheliei.

Păcat de cai, care sunt o frumuseţe. Am mers şi în grajdurile de armăsari, şi în cele de iepe, ba chiar şi în maternitate. Mânjii [cei mai mici, sunt deosebit de curioşi şi mai că ar veni să-ţi lingă mâna, iar cei mai mărişori sunt speriaţi rău de om, care le mai face câte-o injecţie ca să-i liniştească] se ascund, ca toţi copiii, pe după mama. E cel mai sigur loc din lume. Îşi mai iţesc pe după o crupă de iapă o ureche ciulită, dar stau pitiţi.

Când sunt mici, sunt cu toţii negri lipiţanii ăştia. Frumoşi rău, credeţi-mă. Când cresc, încep să capete din caracteristicile normale ale rasei lor. Culoare, înălţime, comportament. Trec printr-un program de dresură, după care la examene cu ei. Cine trece, bine, cine nu - afară din rasă. Adică la muncă, iar pe la 25 de ani - la abator.

În primele şase luni de viaţă, mânjii trebuie să acumuleze jumătate din greutatea unui cal matur. Adică 250 kg. O jumătate de an mai târziu, trebuie să ajungă la 75% din greutate. Lucru încă posibil în condiţiile actuale, dar până când?! Terenul hergheliei a fost ciopârţit de interese şi parteneriate, iar numărul cailor scade în funcţie de numărul de hectare rămase în proprietate. Acum mai sunt cam 300 de cai, din cei peste 1 100 câţi erau în urmă cu 20 de ani. Nu fac calcule, la ce mi-ar folosi?!

În curtea hegheliei tronează un castel construit de Brukenthal. Clădirea a fost plimbată de la o autoritate la alta, de la o instituţie la alta, până a ajuns o ruină. Acum aparţine Ministerului Culturii, după cum ni se spune. Cât mai există... ce mai există din ea. Pentru că nimeni nu investeşte nimic. E criză?? Da, e o criză prelungită, criza interesului faţă de moştenirea culturală, faţă de viitorul cultural. Iar turiştii politici care s-au perindat de-a lungul timpului au mai lăsat ceva după ei: un gol de pădure. Zeci de copaci (brazi) tăiaţi pentru că luau din view-ul prea-măriţilor. Nu se vedeau munţii de brazi, vă vine să credeţi??

Ce ne trebuie toate cele? Ce să facem cu ele? Doar vin străinii oricum. Şi mai vin când şi când copilaşi care n-au văzut în viaţa lor cum arată un cal. Vin cât mai au unde. Vin cât mai au ce să vadă. Pentru că nu mai e mult până când o să fluiere apa Sâmbetei prin vale a "Un' te duci tu, calule".

Impresii din penitenciar

"Sunt persoane care vin aici în căutarea senzaţionalului", ne-a spus ieri directorul penitenciarului Rahova, venit special din concediu ca să ne salute şi să-şi exprime satisfacţia că am adus un festival într-o închisoare.

Eu nu am fost una dintre persoanele de mai sus. Eu nu am vrut să vizitez o celulă, deşi aş fi putut s-o fac. Am refuzat, nici nu ştiu de ce.

Sau poate că am fost persoana care şi-a dorit senzaţionalul?! Pentru că prima impresie de la ieşire nu a fost deosebită. Ba chiar am fost dezamăgită. M-aş fi aşteptat să trăiesc emoţii mai puternice, dar nu a fost aşa.

În schimb, acum - la nici 24 de ore de la ieşire - încep să mă gândesc tot mai serios la alegeri şi la responsabilitate. La deciziile pe care le iau eu, pe care le iau alţii, la ce ne gândim atunci când facem o alegere sau la ce ar trebui să ne gândim, în cazul în care decizia a fost una impulsivă.

Avem tendinţa, ca oameni, să aruncăm vina pe alţii, să fugim de răspunderea pe care ar trebui să ne-o asumăm în clipa în care am hotărât ceva. În fond, n-am întrebat pe nimeni, nu? "Am gândit cu capul nostru", vorba sloganului festivalului One World.

Sunt multe idei care-mi trec prin cap, multe dintre ele urmate de un semn de întrebare. Trebuie să le las să se decanteze.

Haideţi la penitenciar! La film!

Nu sunt mulţi nebuni care să intre în penitenciar de bună voie, ba chiar la cerere. Vreau să spun fără să comită vreo ilegalitate.

Eu sunt unul dintre ei. Mi-am trimis datele de identificare personală, iar acum aştept să primesc acceptul. Ei da, nici la închisoare nu poţi intra oricum, mai ales dacă vrei să ieşi... tot la cerere. Sau când vrei tu.

Ce caut acolo? Mă duc la film. Citez de aici:

În lipsa altor soluţii, lumea a inventat închisoarea. Iniţial inchisorile româneşti au fost construite undeva departe, la marginea oraşelor. Pe măsură ce s-au dezvoltat însă, marile oraşe s-au trezit nu de puţine ori cu închisoarea chiar în mijlocul lor. În situaţia asta este mai greu să faci abstracţie de existenţa lor. Totuşi oamenii continuă să vorbească în şoaptă despre închisoare şi despre deţinuţi, ca şi cum închisoarea şi deţinuţii ar fi un fel de bubă inestetică pe obrazul frumos al oraşului. Cei mai multi deţinuţi sunt săraci şi au ajuns la închisoare pentru furt. Cei mai multi deţinuţi sunt analfabeţi sau au o educaţie precară. Cei mai multi detinuţi au fost trataţi în copilărie cu brutalitate, în cel mai bun caz cu indiferenţă. Paradoxal însă, la închisoare nu ajung niciodată părinţii deţinuţilor sau angajaţii instituţiilor care ar fi trebuit să intervină în timp util. Lumea trimite infractorul la închisoare ca şi cum ar ascunde gunoiul sub preş şi de regulă plăteşte cu bani puţini toată neputinţa asta. Restul intră mai degrabă în categoria victimelor colaterale, un fel de jertfă inevitabilă adusă pe altarul evoluţiei omeneşti.

Impresiile urmează.

Poziţii de alimentare

"Din orice poziţie ai alimenta la Rompetrol, între 2 martie şi 19 aprilie aduni puncte pe cartonul joc şi câştigi garantat cele 100 000 de tricouri."

Ştie cineva nişte poziţii de alimentare? Pliz!

Să ne râdem

Mâ întreb ce i s-ar întâmpla unui american dacă s-ar apuca să urmărească virgulă coloana oficială a preşedintelui Obama. Sau unui francez, plecat în vrie după Sarkozy. Sau oricărui alt cetăţean din oricare altă ţară... mai puţin România. Pentru că en Roumanie poliţia însăşi îţi cere s-o urmăreşti în urmărirea coloanei oficiale a premierului. Nu credeţi? Mergeţi aici.

Confucianistă de-a dreptul mi se pare poziţia (destul de amuzată a) purtătorului de cuvânt al Poliţiei Rutiere, comisarul Stroescu: "Dacă n-ar fi încălcat regulile de cirulaţie, n-ar fi avut de ce să alerge după coloana oficială." Olala, quelle approche!

Instrucţiuni de folosire a liftului

Liftul este acel utilaj care îţi poate scurta drumul de la cer la pământ şi invers. El poate fi folosit de cei care plătesc pentru întreţinerea lui şi pentru reparaţii, dar şi de către cei veniţi în vizită la anterior-numiţii.

În funcţie de necesităţi, însă, liftului i se pot găsi şi alte întrebuinţări care să acopere urgenţele unor diavoli care nu intră în niciuna dintre cele două categorii enunţate mai sus. Cum ar fi, par examplu, golirea vezicii urinare (neapărat pe toţi pereţii, puţin pe uşă şi, cât mai rămâne, pe mânere). Sau a rectului - fie într-un colţ, dacă e înghesuială în lift, fie trântită o ditamai pleaşca fix în locul în care s-ar putea aşeza primul picior care urcă în mijlocul de transport.

Pentru a ajunge, însă, în lift, indiferent de scopul şi durata "vizitei", trebuie deschisă şi închisă uşa. Dacă aceasta are amortizor, încep să apară unele probleme, efectul potenţial al trântirii uşii fiind atenuat substanţial. Dar chiar şi aşa, amortizorul poate fi anihilat de o mână dibace, situaţie în care trebuie profitat din plin de zgomotul atât de suav al izbirii uşii de la lift de rama sa metalică.

Ca să obţinem un efect cât mai dăunător asupra celor care încearcă să se odihnească, uşa de la lift trebuie deschisă până la limita maxim posibilă, după care ea îşi acumulează câtă energie cinetică poate, parcurge drumul perete-ramă în cel mai scurt timp şi - zbang. Ba, dacă ştim să operăm anumite calcule, putem obţine efectul repetat de bilă - adică uşa deja trântită se mai deschide puţin şi se mai trânteşte o dată. În acest mod, apartamentele care au cel puţin un perete învecinat cu casa liftului se vor undui uşor în urma adierii zgomotoase, iar micile urme de tencuială căzute în lipsa locatarilor vor constitui dovada nepreţuită a faptului că acea casă are o viaţă proprie.

Liftul, doamnelor şi domnilor, indiferent dacă este situat într-o clădire de birouri sau într-un bloc, este un refugiu în care metehnele călătorilor sunt adăpostite în cele mai ascunse locuri. Ciunga (sau chewing gum) celor care se duc la interviu sau la o întâlnire de afaceri, cu arome de fructe sau mentolată, mestecată până a pălit orice urmă de culoare, este musai să fie lipită de mânerul de la uşă sau de bara laterală de susţinere, într-un loc cât mai accesibil degetelor celorlalţi utilizatori. Atenţie! Oglinda nu trebuie folosită pentru retuşarea coafurii, machiajului sau a frezei, ci - să spunem - pentru stoarcerea unui coş rebel al cărui conţinut trebuie depozitat cât mai la vedere, pe sticlă. Dacă sunteţi răcit, este perfect! Nici nu ştiţi câte expectoraţii pot fi lipite de oglindă. Iar dacă liftul nu are oglindă, nu e nicio problemă. Inventivitatea românilor e nemărginită.

De fumat, nici nu mai pomenesc. Fumatul în spaţiile închise este un obicei interzis prin lege şi respectat de toţi cei care merg cu liftul. Serios! Mirosul acela greu, puturos, de ţigări ieftine şi proaste, s-a impregnat în lift din cauza învecinării sale cu apartamentele în care se fumează, în niciun caz nu vine de la tovarăşul care tocmai a coborât.

Când aţi fost ultima oară la grădina zoologică? Ştiţi, unele animale sunt foarte civilizate.

Vodafone, unde eşti?

Că tot vorbeam mai jos, oare n-ar fi un semn de "responsabilitate" din partea Vodafone să-şi ceară public scuze milioanelor de utilizatori şi să facă o reducere pentru orele de nefuncţionare de astăzi?! Eu sunt dispusă să-mi donez partea.

Pe site-ul lor n-a apărut nimic legat de întrerupere, iar liniile telefonice au fost pur şi simplu blocate... De proverbe şi zicători, cred.

Ziua (ne)bună se cunoaşte de dimineaţă

M-am smuls cu greu de lângă căldura soţului meu. Aş mai fi stat aşa, ţinându-l în braţe, cel puţin vreo două luni, ascultându-i respiraţia atât de dragă mie. M-am ridicat cu un suspin şi cu speranţa că diseară o să revenim la aceleaşi obiceiuri călduroase.

Ritualul de dimineaţă a mers bine, iar lipsa unei bluze călcate (niciuna dintre cele pregătite deja nu era bună) m-a trezit definitiv. Cu paporniţa pe umăr, cu mănuşile-n mâini (a fost cam răcorică) am purces spre primul tramvai care mă duce la cel de-al doilea tramvai care mă zboară la maşina care mă lasă aproape de serviciu.

Am coborât din maşinăria rece şi neprimitoare, plină de praf şi de locuitori ai dormitorului Militari şi-am auzit un zgomot înfundat. Întorc capul şi-l văd pe un nene lat, pe burtă, în spatele tramvaiului. Mişca, deci nu mi-am făcut griji. L-au luat doi cetăţeni de subsuoară şi am constatat că nici măcar beat nu era. Ceasul rău...

Două traversări şi o nouă staţie de tramvai. Nu trec 30 de secunde şi iară buf! Tot pe linia de tramvai, dar de data asta o doamnă în vârstă. "Măi, e abia luni şi mai e şi dimineaţă", îmi spune un gând rebel.

Tot restul zilei a fost plin de muncă, aşa că am luat practic forma scaunului. Am plecat bucuroasă că fac un pic de mişcare până la maşină-tramvai-tramvai. Doar că un tovarăş din primul tramvai e puţin supărat - şi-o fi pierdut jobul din cauza crizei sau are pur şi simplu o lipsă cronică de bun simţ?! - şi nu vrea să lase lumea să coboare. "De ce?", îl întreb. "V-am explicat!" "Mie? Când?" "Înainte să vă urcaţi pe ea." Ea este interlocutoarea lui şi e la câţiva centimetri de mine, distanţa fiind dictată de aglomeraţie. "V-am văzut eu." Îmi este tot mai clar că personul are atât probleme cu acuitatea vizuală, cât şi cu lumea, în general.

Nu-mi bat capul, n-are rost, mă frec de oamenii care urcă pentru că noi n-am putut coborî din cauza bolovanului şi mă îndrept spre al doilea tramvai. Prima staţie e urmată de o trecere de pietoni, la care toată lumea opreşte pentru ca pedeştrii să traverseze în siguranţă. O frănâ bruscă şi un pocnet zdravăn răsună în cartier, iar o jumătate de tramvai e pe geam. Unei Dacii care a fugit de programul rabla i-a stat în cale o altă maşină, nouă. Iar cum frânele de la Dacia sunt doar enumerate în cartea tehnică...

Am renunţat să mă grăbesc spre casă. Important e să ajung. Mai ştii?! Doar am şi eu de traversat o linie de tramvai...

Traducători specializaţi în bălării

Spuneam aici că am început să citesc Frica lui Michael Crichton. Parcurg paginile cu teamă, de fiecare gândindu-mă cu groază ce sintagme tembele mai inventează Iulia Gorzo, traducătoarea de toată jena care s-a "îngrijit" de versiunea în limba română.

În primul rând, persoana în cauză are o adevărată problemă cu "fenomenele climatice abrupte" - aş da numere de pagini, dar aş umple postul de faţă doar cu cifre. Oare "schimbări bruşte de climă" n-ar transmite mai bine ce vrea să spună autorul? Şi ce se întâmplă de fapt... Mai ales că termenul "abrupt", conform dragului nostru Dex, se referă la povârnişuri, prăpăstii, terenuri în general.

Apoi, ca să nu credeţi că am ceva cu persoana Gorzo. Iată:

# pagina 135, paragraful 3 - "douăsprezece oameni". Nu zău?!
# pagina 136, paragraful 4 - "mai minunat". Mai tare ca superlativul...
# pagina 137, paragraful 2 - "Patruzeci de mii de specii dispar în fiecare an. Asta înseamnă 50 de specii într-o singură zi." Nu ştiu cum se face, dar eu dacă folosesc calculatorul şi împart 40 000 la 365 (parcă atâtea zile erau într-un an, nu?) îmi dă 109 virgulă ceva;
# pagina 137, paragraful 3 - "evenimentele climatice abrupte". Again!
# pagina 138, paragraful 4 - "eroziunea biorezervoarelor" (cuvântul biorezervor nu există în limba română);
# pagina 138, paragraful 6 - "bate darabana cu degetele în masă" (darabană înseamnă exact a bate cu degetele în ceva).

Dacă vă spun că mi-e frică să citesc mai departe... Revin cu un update, dar tare cred că-ntr-un final o să scriu la Polirom să cer banii pe carte.