Plimbări printre cuvinte

Plimbarea de duminică, din Herăstrău, s-a terminat astfel:

Preţuri speciale (mai mici chiar şi decât cele de pe site). Deocamdată, cartea din geantă este:

Am cumpărat-o după ce am văzut piesa, am răsfoit-o, iar acum m-am pus pe aprofundat.

Crima lui Selb, Bernhard Schlink

Imediat ce am terminat Cititorul i-am făcut lui Schlink o nouă programare. Aveam deja cumpărată Crima lui Selb, dar după seria neîntreruptă Ian McEwan (Amsterdam, Grădina de ciment, Pe plaja Chesil, Sâmbătă, Câinii negri, Copilul furat, Mângâieri străine şi Inocentul) am decis să fac o pauză între două cărţi scrise de acelaşi autor.

Selb este un detectiv particular cam încet în reacţii, după cum el însuşi mărturiseşte. Întâlneşte din întâmplare un bancher care-i oferă un caz: să-l găsească pe investitorul anonim care salvase banca în urmă cu ani de zile de la faliment. Selb nu prea reuşeşte să afle cine este investitorul misterios, în schimb se trezeşte aruncat în vâltoarea unui şir întreg de incidente: aparenta sinucidere a unui arhivar bătrân; descoperă că bancherul care l-a angajat conduce o instituţie implicată în spălarea de bani; pe parcurs, la uşa lui Selb apare şi un fiu de-al său - de care Selb nu avea cunoştinţă -, "neîntrecut în urmărire", care încearcă mai degrabă să-l ajute decât să-l concureze. Pe parcursul investigaţiei, descoperi alături de Selb că şi nemţii, şi evreii au ieşit destul de şifonaţi din criza economică sau că atunci când nimereşti între două bande rivale, rişti s-o iei pe coajă de la ambele tabere chiar dacă nu ţii cu nici unii, nici cu alţii.

Cartea este împărţită în trei secţiuni având 23, 14, respectiv 21 de capitole foarte scurte (5-10 pagini fiecare), ceea ce-o face deosebit de uşor de citit în mijloacele de transport în comun. Are un ritm alert, un umor fin, acţiune, informaţie, e bine tradusă (Herta Spuhn), iar pentru cei care fac parte din clubul Polirom preţul este imbatabil: 4,99 lei.

Am reţinut:

Pe vremuri credeam că bărbaţii sunt cei pragmatici, iar femeile, romantice. Azi ştiu că e tocmai invers şi că bărbaţii pragmatici şi femeile romantice nu fac decât să se amăgească pe sine şi pe ceilalţi. Mai ştiu că o femeie pragmatică având şi inimă şi un bărbat romantic având şi minte sunt oameni rari şi minunaţi.

Pe gratis nu vine decât moartea

Înfrângerile nu se plătesc numai cu tot ce-ai investit într-o cauză. Fiecare din ele îţi mai ia o parte din credinţa că vei trece măcar de următoarea încercare, că vei ieşi biruitor din din următoarea bătălie, că vei reuşi să iei în piept viaţa.

Rebreanu: Adam şi Eva

Mărturisesc că mi-am făcut deja un obicei - bun, prost, nu ştiu - atunci când citesc cărţile apărute în colecţia Biblioteca pentru toţi a Jurnalului Naţional: încep cu sfârşitul, mai exact cu referinţele critice. Abia apoi merg la biografia scriitorului, parcurg prefaţa şi în continuare mă pun pe citit cartea propriu-zisă.

La fel a fost şi cu volumul Adam şi Eva de Liviu Rebreanu, caz în care m-am oprit la critica lui Ovidiu Crohmălniceanu: "Cu toată ancorarea în fantastic, subiectul romanului rămâne destul de simplu, momentele succesive aducând doar o schimbare a decorului, pentru că situaţiile se cam repetă. Între ele, pasaje lirico-speculative încearcă fără prea mult succes să lege episoadele şi să împlinească lipsa unităţii organice a naraţiunii."

Wikipedia încadrează romanul în categoria "psihologic". Poate că o umbră de psihanaliză există în paginile sale, care includ şapte nuvele / poveşti de dragoste. Toate se termină la fel: bărbatul moare din cauza unei femei, sufletul său se ridică la cer şi se reîncarnează. Într-o altă epocă, într-o altă cultură, urmând de fiecare dată acelaşi fir narativ. Capitolele poartă numele celor şapte Eve: Navamalika, Isit, Hamma, Servilla, Maria, Yvonne, Ileana),

Primele pagini descriu pasajul spre moarte al unui filozof (ocupaţie întâmplătoare?!), Toma Novac, îndrăgostit brusc şi iremediabil de Ileana. Omul este împuşcat de soţul iubitei, iar pe patul de moarte gândul care-l tulbură este "Acuma e clipa verificării supreme? Acuma ar fi să-mi retrăiesc, într-o fulgerare, toate cele şapte vieţi. Şi totuşi nu se.. Gândul se opri la mijloc, neterminat."

Am găsit tot mai dificil să citesc cartea după a treia sau a patra întâmplare, respectiv moarte. Repetiţia devenise deja obositoare şi nu mă mai atrăgea nimic, cu atât mai mult cu cât ştiam că finalul va fi irevocabil acelaşi. Singura viaţă oarecum diferită este cea a lui Hans, un călugăr educat, ucis de dragostea lui pentru fecioara Maria.

Întrebat care dintre cărţile sale i se pare mai apropiată de suflet, Rebreanu ar fi răspuns "Adam şi Eva. Acolo trec peste viaţa de toate zilele, zugrăvesc chipul de a ne dezlega de trup, e o zbuciumare sufletească pe care am trăit-o intens şi care care mi-e apropiată."

Mie mi-a plăcut cel mai mult Jar, deşi cartea aceasta a fost considerată de George Călinescu "o încercare lipsită de orice valoare artistică." Poate pentru că acolo moare femeia.

Când îşi bagă cometa coada...

Râsul în maşină / tramvai tinde să devină un obicei. Parol! Unii ar putea spune că totul are legătură cu Răzvan - care îmi asigură o stare de bine incredibilă -, dar eu nu m-aş hazarda. Până la urmă, citesc pe rupte. Vorba vine, pentru că după ce au fost citite de mine, cărţile s-ar putea aşeza liniştite pe orice raft de librărie, fără să ştie cineva că le-am tocat.

Motivul actual este Anul negru. Concurs de frumuseţe masculină la Stâncile Blestemate scrisă de Ismail Kadare, un albanez nominalizat de patru ori la premiul Nobel pentru literatură.

Prima parte, Anul negru, descrie o parte tulburată a istoriei albaneze pusă de Kadare sub semnul cometei.

"(...) doi francezi se apropiau fluturând un steag alb. (...) după ce întrebaseră cine este comandantul, salutaseră cu mâna la chipiu."

"- Auzi ce zice? îi şopti Doska.
- Ce? făcu Shestan.
- Cuvinte de ruşine, pe care şmecherul ăla nu le-a tradus. (...)
Ofiţerul francez continuă să vorbească, iar Doska îi făcu din nou semn cu cotul.
- L-ai auzit cum a spus din nou "vuvule"?
- Am auzit, zise celălalt. E a treia oară când spune asta.
- Cum? întrebă traducătorul.
- Este la fel ca "frichi-frichi", cum i se spune la noi trebii ăleia ruşinoase.
- Ia te uită, ia te uită.
- Vous voulez...
- Gata, îl întrerupse Shestan, ducând mâna la pistol."

Update: capitolul 15 despre rostul baclavalei în relaţiile diplomatice este foarte, foarte dulce. Eu nu mă omor cu dulciurile, deci nu pot aprecia corect dacă este la fel de dulce precum o baclava, însă am citit şi recitit capitolul respectiv cu o poftă neostoită.

Viskovitz şi animalele întruchipate

Începând de luni, cartea din geantă se numeşte Eşti un animal, Viskovitz. E scrisă de Alessandro Boffa, un rus americanizat care a urmat în Tailanda cursuri de gemologie, după care s-a lansat în afaceri cu pietre preţioase.

De fapt şi de drept, Viskovitz ăsta este... mai multe animale şi insecte - un pârş de stejar, un melc, un mascul de călugăriţă, un cintezoi virtuos, un elan, un scarabeu, un porc, un şoarece de laborator (de unde şi numele cărţii: VISKOVITZ = very intelligent superior kind of very intelligent and talented zootype), un papagal din Caraibe, un peşte, un scorpion, o furnică, un cameleon, un câine.

E înconjurat de câteva personaje care-l urmăresc pe tot parcursul celor 20 de fabule: Liuba, dragostea dintâi şi din vis, "molcuţă ca o pernă şi seducătoare ca un căscat"; Zucotici (nedormit), Petrovici (Terminator) şi Lopez (telenovelist), toţi trei misogini.

Iar pentru cei care se uitau strâmb la mine atunci când râdeam singură în tramvai, iată câteva explicaţii:

Problema pe care o aveam cu Liuba era că niciodată nu dorea să facem împreună acele lucruri pe care pârşii şi pârşele le fac în vis, adică să doarmă.

Sexul? Nici măcar nu ştiam că am unul. Imaginaţi-vă cum a fost când mi s-a spus că am două. (Visko melc)

- Cum era tata? am întrebat-o pe mama. - Crocant, puţin sărat şi plin de fibre. (Visko călugăriţă)

Uneori, la fiinţa iubită te poate atrage epimerumul şi episternumul, coccisul şi scutelumul, protoracele sau, pe scurt, frumuseţea vorace şi polifagă.

"Nu spuneţi lucruri vulgare - e mai uşor să le faceţi. Nu minţiţi - fiindcă riscaţi să spuneţi adevărul."

"Da, m-am îndrăgostit şi eu o dată. Dar îţi mărturisesc că nu mi-am dat seama niciodată de cine. Nu reuşeam s-o disting niciodată de fundal." (Visko cameleon)

Războiul din carte, războiul din cărţi

Nu pot să citesc o singură carte. Am mereu câte 2-3 începute şi le tot alternez în funcţie de timp, de stare, de subiect, de locul în care pot să citesc (acasă, cu ochelarii pe nas, sau în tramvai - situaţie în care aleg cărţi cu un font ceva mai mare).

Unele rămân la stadiul de răsfoit pentru că mă plictisesc încă de la primele pagini. La altele, reuşesc să fur ceva mai mult de 100 de pagini. Cele mai multe, însă, sfârşesc într-un loc special din casă, dedicat exclusiv volumelor terminate. Şi cu bucurie spun că trebuie să caut alt colţ, ceva mai mare, pentru că actualul tinde să se aglomereze.

Zilele astea port în geantă şi citesc prin autobuze, tramvaie şi prin staţii Husarul de Arturo Perez-Reverte. "Cineva îi povestise mai demult lui Frederic" (personajul principal al cărţii) că husar "venea de la cuvintele husz, care însemna o sută, şi ar, dijmă sau dare. De multe veacuri, în Ungaria toţi proprietarii de pământ erau obligaţi să pună la dispoziţia seniorului câte un bărbat complet echipat şi câte un cal de luptă la fiecare o sută de locuitori de pe feuda lor. Aceasta este legenda cavaleriei uşoare, ale cărei stil şi tradiţii fuseseră adoptate de toate armatele europene."

Frederic Gluntz este un sublocotenent educat de nouăsprezece ani care a ales cariera militară. S-a împrietenit pe câmpul de luptă cu un locotenent, Michel de Bourmont, un tânăr de viţă nobilă "chipeş, ale cărui ţinută şi nonşalanţă trădau de îndată originea aristocratică." Se admiră reciproc, se înţeleg din priviri, se susţin moral, aşa cum îi stă bine oricărui camarad. Primul nu a primit botezul frontului, celălalt a omorât o femeie. Luptă amândoi pentru Napoleon, dar războiul îi desparte.

Războiul, care pentru Frederic înseamnă un măslin de care atârnă doi spanioli, case ţărăneşti fumegând, cai morţi, un tun răsturnat, un soldat francez mort pe marginea drumului, un rănit aşezat pe o piatră, un cal înşeuat fără călăreţ. "Războiul. Ce departe era de cursurile din şcoala militară, de manuale, de manevre, de defilările prin faţa mulţimii extaziate de strălucirea uniformelor."

Acum nu mai sunt husari. Au rămas însă războaiele. Ba încă ele au devenit mai crude, mai perfide. Din fericire, ce n-au reuşit specialiştii de vârf ai serviciilor secrete, rezolvă criza financiară.

Cititorul (The Reader)

M-am încăpăţânat să citesc mai întâi cartea şi abia apoi să văd filmul. Nu am făcut rău, din mai multe puncte de vedere: filmul e lipsit de câteva detalii care în film sunt bine elaborate. Evident, volumul nu putea fi redat integral, dar... Există câteva situaţii cumva întoarse pe dos în film, lipsite de explicaţie (a se înţelege că sunt redate fără a se construi o legătură anterioară), ceea ce le face greu de pătruns. Începutul (în carte Michael s-a îmbolnăvit de hepatită, în timp ce în film - de scarlatină) şi sfârşitul (cartea se termină cu fraza "Eu păstrez cutia", pe când filmul continuă cu o vizită la mormântul Hannei) sunt diferite, relaţia tată-fiu nu este elaborată, iar cea soţ-soţie este cumva ignorată. În schimb, este întărită legătură dintre Michael şi fiică - prezent şi viitor.

Mi-a plăcut foarte mult cum a jucat David Kross (Michael Berg cel tânăr) şi am fost oarecum dezamăgită de Kate Winslet (mă refer la fizic).

Dacă ar fi totuşi să aleg, aş rămâne la carte.

Ţese păianjenul în continuare

Gata, am terminat Pânza de păianjen a Cellei Serghi. Nu-mi mai aduc aminte dacă am citit-o sau nu în adolescenţă, dar chiar dacă am făcut-o e clar că am interpretat-o în sensul strict al anilor de dinainte de '90.

Stau acum - la peste 70 de ani distanţă de momentul în care a fost scrisă cartea - şi mă întreb ce anume s-a schimbat - dar oare s-a schimbat ceva? - în atitudinea noastră, neaoşă. La întrebarea familiei "Mai există speranţă, profesore?", doctorul spune în continuare despre pacient "atâta timp cât mai respiră..."; şefii de gazete sunt mai departe sensibili la nevoile finanţatorilor şi caută să nu-i deranjeze prin articolele care dezvăluie afacerile oneroase; avocaţii îşi caută şi azi ucenici care sunt dispuşi să se spetească prin arhive şi pe coridoare de tribunal în speranţa că, într-o bună zi, vor ajunge să cunoască gloria sau măcar să le fie plătit onorariul; iar gura lumii e parcă mai slobodă ca niciodată.

Cella Serghi îţi sfâşie sufletul cu paginile în care descrie moartea tatălui Dianei Slavu şi suferinţa acestuia pe patul de spital, dar te face să hohoteşti de râs fără stavilă citind rândurile de mai jos:

"Diana cea mică (Dinuţa) ţinea lingura vertical, ţeapănă, ca o lumânare, şi se uita în dreapta şi-n stânga, cu ochii mari, îngrijoraţi de repeziciunea cu care îmbucau băieţii. (...) Dar iată că se înfurie şi începe să izbească cu lingura în dreapta şi în stânga şi, în timp ce băieţii, luaţi prin suprindere, se dau la o parte, Dinuţa începe să înfulece de zor, lingură după lingură... (...) Nu ştiu cum au ajuns băieţii să se ia la bătaie între ei, în timp ce Diana cea mică lua cu mânuţa ultimele boabe de fasole."

Pânza de păianjen este o carte despre sărăcie şi bogăţie, aceste lumi atât de diferite, de nedrept de prea-prezente şi în anul de graţie 2009; despre cutezanţa săracului de a trece graniţa dintre cele două lumi cu toate sacrificiile de care nu s-ar crede cineva în stare; despre dragoste şi suferinţa pe care o reclamă orice poveste de iubire.

O carte cu un final excepţional: "E poate prea devreme, simt că nimic nu mai poate opri primăvara din drumul pe care a pornit..."

Cartea din urechi

Nu mai stau cu burta pe carte. Nu mai am timp, iar când ajung să pun mâna pe una (în afară de Frica, pe care am umplut-o de post-it-uri) mă ia somnul instantaneu. Aşa că am trecut la audiobook-uri. Îmi petrec zilnic aproape o oră şi jumătate prin mijloacele de transport în comun, timp pe care am decis să-l utilizez în folosul meu.

Am ascultat deja Contrabasul de trei ori, Remember - nici nu mai ştiu de câte ori, dar textul este de o frumuseţe rară -, iar Vorbele memorabile ale lui Petre Ţuţea aşteaptă încă silenţioase în fişier, gata să fie puse pe play.

Dar... am aflat că - nu, nu am început să aud păsărele vorbindu-mi, ci am căutat mai atent pe site-ul celor de la Humanitas - dacă aveţi comenzi mai mari de 10 audiobook-uri şi sunteţi din Bucureşti, îi puteţi scrie lui Tudor la tudor.baciu@humanitas.ro. Iar Tudor, mai ceva ca Moş Crăciun, vă oferă un discount de 25%.

Eu i-am scris lui Tudor, Tudor mi-a răspuns în aceeaşi zi, iar mâine îl aştept să-mi aducă cărţile cuvântătoare:

- Ryunosuke Akutagava, Rashomon
- Herman Melville, Bartleby
- Cehov, Adevărul gol şi alte povestiri
- William Golding, Împăratul muştelor
- Margherite Yourcenar, Povestiri orientale
- Caragiale, O făclie de Paşte
- Eric Emmanuel Schmidt, Domnul Ibrahim şi florile din Coran şi Milarepa
- Toparceanu, El major şi ea minoră
- Coelho, Alchimistul.

Tuudooor, haide odată!

Să citeşti de dragul traducătorului

L-am cunoscut pe Bukowski anul trecut, prin Poşta lui. Cam spurcat autorul, dar nici cu traducătorul (Sorin Gherguţ) nu mi-e ruşine. Iar cartea nu e cine ştie ce, în pofida laudelor de pe site-ul editurii: Scrisă în 1971, «Poşta» este, cu siguranţă, cea mai bună carte a unui scriitor care a făcut din automarginalizare şi din critica violentă a visului american marca inconfundabilă a stilului său, fără să renunţe însă la o ironie superioară, care se întoarce adesea asupra personajului principal.” (La Republica).

Ar fi trebuit să renunţ să mai servesc porţii de stil inconfundabil, doar că, răsfoind site-ul Polirom, atenţia mi-a fost atrasă de un nume: Cristian Ionescu. Nici n-a mai contat ce carte este, cine-a scris-o şi cât costă. Am încredere oarbă în Ionescu şi ştiu că ce iese din mâna lui este calitate pură. Dacă aţi citit noua versiune a cărţii lui JD Salinger, De veghe în lanul de secară, sau primul volum din seria Sophie Kinsella, Mă dau în vânt după cumpărături, înţelegeţi unde bat.

De duzină este o prostie de carte, subiectul fiind tentativele eşuate de rezolvare a unor cazuri de-a dreptul idioate de către un detectiv particular alcoolic, cu o stimă de sine exagerată şi cu un tarif fix (şase dolari pe oră). Doamna Moartea, superba extraterestră Jeannie Nitro sau bogătaşul căsătorit cu o târâtură superbă sunt persoanele care apelează la serviciile detectivului ratat.

Recomand s-o citiţi doar dacă sunteţi fie deosebit de interesaţi de Vrabia Roşie (autorul a dedicat volumul "scrisului prost"), fie iremediabil îndrăgostiţi de stilul lui Cristian Ionescu.

Citiţi Băiuţeii

Este o carte la care te poţi întoarce de fiecare dată pentru a mai descoperi ceva nou. Nu în paginile sale, ci în tine, cel care o citeşte cu gândul la propria-i copilărie. Nu există patimă, nu găseşti reproşuri explicite, totul are o notă de umor şi un echilibru care nu ştii de unde provine: din talentul nealterat al scriitorilor, din faptul că paginile sunt scrise de bărbaţi (care par a fi mai puţin părtinitori decât femeile) sau din inocenţa ce pare să nu-i fi părăsit pe fraţii Florian?

Şi mai este ceva ce mi-a plăcut: limbajul. Deşi sunt redate unele scene care-ar fi reclamat oarecari expresii licenţioase, acestea sunt ocolite cu grijă, obligându-te să alegi singur ce anume să pui în loc, dacă vrei neapărat să foloseşti "cuvinte urăte".

Iată un exemplu: Filip povesteşte cum hălăduia împreună cu Mircea (bunicul său) prin munţi, acesta din urmă "oprindu-se deodată şi explicându-mi că trebuie să ude un fag bătrân. Razele soarelui străpungeau frunzişul, [...] iar eu mă gândeam cât de bun e el, înalt, bronzat, cu cafeaua lui fierbinte din termos şi cu ciocolăţelele pentru mine, cum are el grijă până şi de-un ditamai copacul, stropindu-l cu un jet gălbui, lucitor, ca o limononadă."

Cartea merită să fie citită atât de adulţi, cât şi de adolescenţi, vârsta de 12-14 ani fiind tocmai potrivită. Emoţiile celor mari vor fi, cu siguranţă, răscolite, iar imaginaţia celor mici îşi va măsura puterile cu fantezia concurenţei.

Cartea zilei

Abia ce-am terminat "În pielea unui leu" de Martin Ondaatje. Pentru cine n-a auzit de autor, este cel care-a scris şi "Pacientul englez". De altfel, două dintre personajele cărţii (copila Hana şi hoţul Caravaggio) sunt prezente şi în "The English Patient".

Romanul îţi dezvăluie viaţa lui Patrick Lewis, fiul unui unui tăietor de lemne specializat în manevrarea explozibilului de la care prinde, de altfel, tainele materialului deosebit de periculos. Omul trece prin tot felul de experienţe, inclusiv prin două poveşti de dragoste. Ajunge să aibă în grijă fata (Hana) uneia dintre iubite (Alice) moartă în urma unei explozii, pentru ca, în final, să se întoarcă la el prima lui iubire (Clara).

Patrick îşi schimbă de câteva ori meseria (recuperator, vopsitor de piele de animale, pirotehnist), ba ajunge şi la închisoare. Aici îl cunoaşte pe Caravaggio, pe care îl salvează de la moarte.

La început, m-am plictisit îngrozitor. Primele zeci de pagini sunt mult prea descriptive pentru gustul meu - deşi, recunosc, autorul chiar e talentat şi reuşeşte să-ţi lase senzaţia că ai fost prin spaţiile redate de el. Cam de la pagina 140 încolo (în total sunt puţin peste 300), n-am mai lăsat cartea din mână.

Caut acum "Obsesia lui Anil". Dacă o are cineva şi vrea să facem schimb de cărţi, aştept propuneri.

Cultură în draci

Aseară am plecat de la birou cu un car plin de nervi după mine. Odată intrată-n casă, totul a dispărut ca şi cum n-ar fi fost. Aşa mi se întâmplă de fiecare dată - cum dau de soţ, cum mă ia el un picuţ în braţe, cum se duce răul. E ca un descântec. "Fugi deochi dintre ochi." Şi fuge. Nu mă mai doare, nu mă mai supără nimic.

Facem nişte clătite?, m-a întrebat. Da, am spus, dar ca de fiecare dată el face tot. Eu stau lângă şi spăl vasele, iar atunci când se termină gătitul, avem şi chiuveta goală. Maşină de spălat vase nu am. Poate la casa nouă, aici abia încăpem noi în bucătărie.

La birou începusem ieri dimineaţă o discuţie cu o colegă, care e diferenţa dintre islamici şi musulmani... Mi-am adus aminte de întrebare şi, dacă tot am cumpărat dicţionarul de cultură generală de la Polirom, măcar să-l citesc. Faci un conspect şi aflăm şi noi, mi-a spus colega. M-am conformat. Răzvan la clătite, eu cu dicţionarul în mână, citind cu voce tare.

Mi-au rămas în minte câteva cifre: în 1900, erau în lume 200 de milioane de musulmani; numărul lor a crescut într-un veac la 1,2 miliarde (de şase ori), pentru ca în 2004 să ajungă la 1,3 miliarde. Conform estimărilor, în 2020, discipolii lui Mahomed vor reprezenta cam 30% din populaţia lumii.

Dicţionarul are 1160 de pagini. Zicea cineva că mă plictisesc de sărbători?!

Lectura de vacanţă

Deocamdată,

după care voi continua cu

jeffrey archer

am spus-o întotdeauna: îmi place Jeffrey Archer. nu mai ştiu exact care-a fost primul volum prin care mi-a intrat în suflet - A Patra Putere sau Cain şi Abel -, cert este că a rămas acolo şi nu fără motiv. din fiecare carte am păstrat ceva, din fiece scriere am aflat un lucru nou: ba despre baroneasa Nicholson, ba (mai nou) despre politica de business a celor de la Bechtel. (unele dintre) cuvintele sale par aruncate în pagină la întâmplare, dar înţelesurile şi subînţelesurile sunt doar pentru cei ce vor să citească printre rânduri.

acum rumeg Pisica are nouă vieţi - o serie de povestiri, parte dintre ele inspirate din viaţa colegilor de celulă de la Belmarsh, şi Evanghelia după Iuda, scrisă împreună cu profesorul Moloney.

balamucul gaudeamus

gata, am fost şi la târgul de carte şi mi-am făcut stocul de lectură pentru concediul de iarnă. balamuc, însă, de la intrare până la ieşire, lume multă, dezorientată, mergând fără rost în stânga şi-n dreapta, ghionturi doldora şi coate-n spate fără număr.

m-am distrat la standul celor de Longman (râsu'-plânsu'), unde-am întrebat dacă au vreun dicţionar de slang, iar dom'şoara de jurnă mi-a răspuns că n-a auzit de editura asta. ce să mai comentez...

la editura Vivaldi am rămas plăcut surprinsă după discuţia cu doamna care citise deja cărţile pe care le vindea (felicitări!), având cu cine comenta felul în care Jeffrey Archer o descrie pe baroneasa Emma Nicholson. încerca să mă convingă să cumpăr şi "Jurnalul unui lord întemniţat" în plus faţă de "Evanghelia după Iuda" şi "Pisica are nouă vieţi". păcat, cartea a fost şi cumpărată, şi citită cu mulţi ani în urmă. JA nu prea rezistă la mine pe noptieră.

teancul de Kundera are prioritate în perioada următoare, surclasând tot ce era deja în plin proces de digestie literară. termin cu "Istoria calviţiei mele" de Amon Grunberg.

ăi de ne traduc

am cumpărat noua versiune a cărţii "De veghe în lanul de secară" a lui JD Salinger. o fi fost ea publicată în 2005, dar mie acum mi-a sărit în braţe. hotărâsem s-o cumpăr atunci când Cristi (Cristian Ionescu, traducătorul) mi-a spus că lucrează la ea. avea emoţii, versiunea anterioară aparţinându-i Catincăi Ralea, dar zău că nu a avut motive. a ieşit exact ceea ce şi-au dorit editorii/Polirom: un volum scris într-un limbaj pe placul "tinerilor de astăzi".

excelent, cristi, felicitări din toată inima!!! dacă măcar 10% dintre traducători nu ne-ar traduce, pe bune dacă ar mai citi cineva almanahe.